Poezia - liră a sufletului meu
Poezia este acea scânteie care pornește din adâncul inimi care încearcă să fredoneze ceva în taină. Acolo , în adâncul sufletului, se ascund toate tainele și sentimentele care bântuie inima de pooet. Ea, poezia este închiderea și deschiderea unei uși, lăsându-i pe cei care privesc prin deschizătură să ghicească ce s-a văzut în frântura aceea de clipă. Dar nimeni și nici cu cea mai fermecată cheie nu va descuia ușița inimii decât versul.
Misterul nopții
E-n jur mister,tăcerea e deplină,
Iar un parfum îmbătător se scaldă în lumina înserării,
O rază mai pătrunde o floare de bujor
Şi vântul o alină, c-un gest dezmierdător.
E linişte,e linişte deplină,
Noaptea se lasă, se lasă-ncetişor
Şi-acoperă pământul cu haina-i de regină,
Dusă peste tot de-un gingaş vântişor.
Neliniște
Depărtare, tu, povară grea
Mă duci în ascunziș de noapte,
Cu lună și cu stele,
Să uit de totul îmrejur
De bune și de rele.
Dar nu,
Nu mă amăgi
Un dor pe inimă apasă,
Și cât demut
Tu m-ai minți
Nu pot să uit,
Că undeva, în depărtare,
Un suflet mic
Și gingaș
Mă așteaptă.
Ar fi bine, da,
Chiar foarte bine,
Dacă dorul te-ar lăsa
Când ai mirosi o floare,
D-ar el te-apasă șă mai mult
Când inimioara doare.
Rugăminte
Străinătate, tu, amară,
Întoarce mamele în ţară,
Întoarcele pe-aripă de cocor
Căci multe inimi se topesc de dor.
Străinătate, fără mângâiere
Veninul speranţei îl transformă-n miere,
Nu lăsa copii îndureraţi
Lipsiţi de mamă, tată şi de fraţi.
Străinătate, armă răpitoare,
De ce atâtea inimioare-s goale?
De ce răpeşti micuţilor copilăria
Şi o duci în vânt ca păpădia.
Eminescu
Veșnic viu și tânăr precum ești
Pe cer împresurat cu stele,
De sus, de- acolo ne privești
Luceafăr blând, cu ochii de mărgele.
Tu faci ca versul tău să sune,
Pe file ca să îți vedem făptura,
Pe strune dee vioară romanța să-ți răsune,
Iar teiul vechi să nu simtă furtuna.
Eminescu! Eminescu te strigăm cu toții,
Nu lăsa să ni se fure graiul,
Tu stai la strajă lângă cheia porții
Și roagă să-l păzească raiul.
Doar un grai avem
Și-i scump cu nu e altul,
Și să-l păstrăm, să-l apărăm
Precum Luceafărul își apără palatul.
O, tu, Luceafăr blând
Ce ne asculți cuvântul,
Răsai în veci ore la rând
Ca toți să îți citim cuvântul.
Paulo Coelho zice că fiecare primeşte un nume când se naşte, dar trebuie să fie în stare să-şi boteze viaţa cu un cuvânt care să-i dea un sens şi e pe bună dreptate această afirmaţie, căci dacă n-ar exista acest botez am fi o corabie fără vânt, nu vom putea ajunge niciodată nicăieri, am fi asemeni un vânt în deşert, care suflă în pustiu şi nu rămâne nimic în urma lui.
Eu mi-am botezat viaţa cu un cuvânt care îmi călăuzeşte paşii timizi în universul pedagogiei şi acesta este CREAŢIA – creaţia de frumos, de educaţie, de cuvinte ce mângâie sufletul celui îndrăgostit de el, creaţia de vise şi destine…
